De vreo 2 saptamani sunt in Deutschland, in misiune pentru marele Satan… Am mai fost pe aici, dar e prima data cand am venit sa lucrez pe bune. Voiam doar sa impartasesc cateva idei:

1. Nemtii nu lucreaza la fel de mult ca noi.

2. Au si ei idiotii lor… care parca ii pun pe ai nostri in umbra.

3. Mai vezi cate o Dacie pe strada, motiv de mare bucurie si mandrie nationala.

4. Mancarea e mai ieftina ca la noi.

5. Mama ce imi place sistemul lor de transport in comun.

Dar ce mi se pare cel mai ciudat este linistea. Ok, stau intr-un sat la periferie, dar totusi… In tren lumea vorbeste doar in soapta, masinile nu au claxoane, nu tu zgomote de santier, parca toti dorm in continuu. Adevarul este, nu trebuie sa gandesti prea mult pentru a trai pe aici… follow the signs, read the manuals, go with the procedure… and you are on the safe side.

In cealalta extrema este Bucurestiul, o piesa de teatru in continua derulare. Oamenii traiesc prin “metroaie”, autobuze si pe strada. Isi impartasesc ideile cu toti trecatori, care voluntar sau nu sunt expusi acestui sceanariu. 

And to be honest… I love Bucharest! Daca te plictisesti… Iesi putin pe strada. O sa ai parte de un show.

Poti sa mergi in Parcul Icoanei,  inevitabil o sa gasesti un student restantier filozofand, poti sa mergi la Mac in Romana si sa te distrezi pe seama “gusturilor vestimentare” ale pitipoancelor, sau daca iti plac lucrurile morbide poti merge in Gara de Nord sa vezi cum se ciomagesc pensionarii la coada la bilete.

Vedeti voi… in Deutschland numai e loc de toate acestea.

Putem acum sa incepem o dezbatere, cum este oare mai bine… but to be honest, nu cred ca are vreun sens. Totul se rezuma la o intrebare foarte simpla: unde ai prefera sa fie locul tau?

Geeez… si ce mi-ar place sa raman aici.

Exista o oarecare regula determinista in viata… ai un punct de plecare… o directie timpurie… ceva “adaptari” pe parcurs… Matematic vorbind, daca vezi de unde e plecarea,  iei directia la cateva clipe dupa start, postulezi faptul ca nu o sa apara schimbari majore… aplici o integrare pe timp…. poti sa determini pozitia in orice moment viitor.

Aceasta ar fi teoria clasica… odata cu timpurile moderne… vom incepe sa vorbim de o teorie quantica a deplasarii in viata. Postulatul lipsei influentelor dispare, mai mult… apar singularitati cataclismice care te teleporteaza intr-o parte sau alta. Vedem spirale, in jurul punctului de plecare, vedem stationari, libere sau constranse, vedem evolutii in zig-zag, prezente punctiforme, linii drepte, curbe… lungi si scurte.

Obiectiv vorbind (pe langa faptul ca sunt tare obosit cand scriu aceste randuri), tot acest model este unul abstract. Ca orice stiinta, el masoara, cuantifica, imparte in categorii, prezice… dar nu explica esenta. La orice raspuns, poti sa intrebi din nou cu “de ce?”, iar explicatia noua va fi doar prilejul unui alt “de ce?”. Ce vreau sa spun… temeiul tuturor lucrurilor, imi pare momentan a fi dincolo de perceptia noastra.

De ce sa cautam atunci ceva ce simturile noastre nu pot intelege. Cum poti sa descrii o culoare pe care ochiul tau nu o poate percepe? Ti-o imaginezi… in mintea ta… ce era invizibil, de neperceput… devine vizibil. Cu alte cuvinte, crezi!

Cand cobor dimineata la Universitate, in drum spre servici, este o tanti batrana care cerseste la iesirea din metrou. Am remarcat-o destul de repede, caci sta putin mai departe de scari, parca ii este frica sa se amestece cu ceilalti cersetori care stau pe acolo.

Mi-am dat acum cateva zile seama ca nu i-am dat niciodata nimic, si cu toate ca de obicei nu dau bani, mi s-a parut ciudat. Nu stiu de ce… dar mi se parea o greseala sa nu-i dai nimic. Poate care eram miscat de prezenta ei continua la scara de metrou, sau de fata ei trista de om obosti de viata, sau poate… cine stie… poate chiar are nevoie de ajutor si chiar si eu reusesc sa simt asta.

Intr-o dimineata am vazut un domn carunt, genul acela despre care poti sa juri ca e profesor cum ii dadea niste mancare. Avea un pachetel, ceva alimente… nu stiu ce era… dar individul mi-a fost instant simpatic. Ii explica ce are acolo si ce sa faca cu ele. Nu vorbea cu ea asa cum vorbesti de obicei cu un cersetor… era foarte interesant felul lui de a vorbi… parca se adresa oricarui alt om in-varsta, nu cuiva care sta cu mana intinsa. Cred, si domnul carunt a remarcat ce am simtit si eu… e greu de explicat… e ceva… un feeling care parca e luat dintr-o poveste de Tolstoi.

Si mai e ceva… intr-o buna zi, o sa-mi dau seama ca nu am mai vazut-o de mult… si ca probabil nici nu o sa o mai vad vreodata. Stiti ceva dragi cititori imaginari? O sa-mi lipseasca acea bunicuta de la iesirea din metrou.

Vorbeam ieri cu mama, in mod paradoxal, momentul “acum 10 ani” este foarte bine fixat in mintea mea. Acum 10 ani, eram confirmat lutheran, voiam sa plec la munte in Bucegi cu prietenii, plecam in Germania cu ai mei… pe scurt… a fost un an fain. Aproape ca l-as denumii ultimul an de copilarie adevarata.

Stau si ma uit in urma: oameni, locuri, intamplari, un mic summary la ce au insemnat acesti ani pentru mine.

Ar trebui sa am numele de Atilla, caci ceea ce vad in urma este ca o tara parjolita. Tot ce aveam bun atunci am reusit sa daram. Pare-se ca nu a ramas nimic din planurile si idealurile de atunci. Ce ciudat… si prietenii par a fi asa de departe si familia…

Nu sunt un plangacios, cititorii mei imaginari stiu asta prea bine, sunt doar analitic. Deasemenea cred ca 90% din noi, daca am gasi acel moment si am face diferenta am iesi cu mult in minus. De ce oare?..

Ati vazut “Der Vorleser”? Super tare filmul, povestea e de-a dreptul geniala. Am invatat un lucru din acel film:

In viata facem greseli pe care nu le vom repara niciodata. Nu o sa primim iertare, nu o sa alinam durerea. There will be no happy end.

Ele or sa fie acolo cu noi pentru eternitate. Povara lor o vom duce cu noi in fiecare zi pana la capat.

Pentru Michael acel ceva a fost relatia cu Hanna, care l-a facut inapt sa aiba o alta relatie, pentru Hanna a fost munca in lagar care a facut-o inapta sa inteleaga lumea in care traieste. Pentru mine… uff… sunt altele.

Din nou tarziu, din nou la servici. Devine obisnuinta… sau ma rog, frustrare continua. E ciudat cat de repede te obisnuiesti cu un astfel de stil de viata. Acum un an mi s-ar fi parut teribil de anost… astazi e chiar ok. Servici, acasa, servici, acasa… nothing more nothing less.

Nu prea am chef de scris… dar scriu asa din reflex, go with the flow, caci nu am mai scris de mult.

Un coleg tocmai ma intreba de ce mai sunt aici. El are probleme grave, e pe lista neagra (da da… avem si noi una), si trebuie sa-si imbunatateasca “numerele” cat mai repede, sau sa-si caute de lucru.

Deci… de ce stau? Pai simplu… nu am nimic altceva de facut. Va dati seama ce sarac sunt… nu am nimic mai bun de facut decat sa stau la servici. Sau poate ca… imi chiar place ceea ce fac. Anyway… asta nu schimba faptul ca mi se pare o pierdere de timp. Zilele trecute am inceput sa ma gandesc din nou, dupa vreme lunga, la ce este de fapt important in viata. Stiti voi, ganduri din acelea, cand inchizi ochii si te vezi departe, facand lucruri interesante si lasandu-ti amprenta pe ceva… sau chiar pe cineva.

Mi se facuse teama acum cateva saptamani… ca mi-am pierdut interesul pentru work… si ca numai muncesc destul. Acum mi se face teama cand ma uit ca am stat 13 ore la servici si nici macar nu am luat o pauza de masa. Parca vad pe “cineva” spunandu-mi ca trebuie sa te accepti in primul rand pe tine asa cum esti… si dupa aceea sa incepi sa accepti tot ce este in jurul tau… si dupa aceea… poti sa fi fericit. Fazit: sunt un dezastru la a accepta lucrurile asa cum sunt… daca nu le schimb, le customizez asa cum vreau… parca nu pot sa traiesc cu ele. (control freak?)

In concluzie.. ma duc acasa… poate mananc ceva bun pe drum…

P.S. Ma mir ca nu a reactionat nimeni la chestia cu berea gratis…