Am fost azi pe la bunici… probabil chiar si voi cititorii imaginari stiti cum e, cand mergi la tara. A fost o excursie speciala totusi: pe drum la fiecare pas eram agasat din stanga si din dreapta de portretele teribil de serioase ale stimabililor candidati la presedentie. Nu poti ignora asta, oricat de mult ai vrea… este campanie pentru prezidentiale, si lumea noastra va sta in loc macar pana dupa turul 1. (mai ales datorita grevei infectilor de la metrorex)

Ce m-a distrat insa copios a fost cum se duce aceasta batalie electorala la sate… unde totusi traieste o mare parte din populatia care maine va participa la desemnarea viitorului presendinte al tarii. Trebuie sa va informez, si va rog nu credeti ca sunt partinitor din cauza asta, bunicul meu e PSD-ist convins.

Povestea nu este 100% reala… dar va asigur ca este perfect plauzibila:

In fata casei bunicului era o gramada mare de galeti rosi cu sigla PSD-ului pe ele. Contrariat incerc sa investighez si le aflu povestea: sunt daruri de la partidul iubit catre consatenii bunicului. Avem totusi o mica problema cu aceasta masura de campanie. In galeti trebuia sa fie si cate un pachet de piscoturi. Dar piscoturile se pare ca au fost un atac subversiv al adversarilor politici deoarece sunt tari ca piatra. Dilema mare… ce sa facem… impartim galetile fara piscoturi? Daca se afla ca in satul vecin s-au dat si piscoturi. Poate numai vine lumea la vot la noi in sat… si e bai!

Lasand aceste framantari pe seama bunicului activist mergem in casa. Aici vedem ca sunt musafiri. Inarmati cu pungi galbene cu sigla PNL acestia au venit la negocieri. Se pune la cale votul. PNL-isti din sat vor vota cu PSD-ul pentru ca numai asa il pot invinge pe Basescu. Pleaca musafirii, dar raman pungile, pline cu cremwursti, ulei si faina. Zvonul e  ca PNL-u da cremwursti expirati. Nu vrem sa ne expunem la vreun pericol. Cremwursti sunt urgent dati la porci, care isi mananca fara vreo remuscare fratii sfarsiti in abatoare.

Ne ospatam din bucatele bunicii… se discuta din nou strategia pentru maine, dupa care seful casei pleaca la o noua runda de negocieri cu cei din PNL. Vrem sa le intoarcem favoarea si din neant apare o sacosa rosie cu sigla PSD. In ea: ulei (se pare ca uleiul este de neinlocuit in campanie), malai si zahar. In ultima clipa batranul hotaraste sa verifice produsele din sacosa, iar gestul lui se dovedeste a fi inspirat. Zaharul a expirat acum o luna. Dupa ceva remarci acide la adresa lui Base, se decide in unanimitate ca zaharul nu se strica asa cu una cu doua, este pus la loc in punga si se pleaca spre  noua runda de negocieri, de data aceasta pe teritoriul celor de la PNL.

Aflu mai tarziu ca negocierile au mers bine, cei de la PNL au renuntat la postul de observator la alegeri in favoarea celor de la PSD. La fel au facut si ungurii (va jur, in satul cu pricina nu e picior de ungur). Vor fi deci 3 observatori de la PSD si poate unul de la PDL. Incep din nou dezbaterile strategice: oare cine va fi acest observator de la partidul mult urat? Va incerca el oare sa fraudeze alegerile in favoarea lui Base? Batranu se linisteste intr-un final: in acest sat totul este pregatit. Toti vor vota cu Geoana. Ca doar… el este cel mai bun!

Astfel dragi cititori imaginari, se ajunge in frutea tarisoarei noastre de rahat. Satenii nostri au primit ulei, cremwursti stricati si zahar expirat. Bunicul spera ca va primi un bilet “la bai”, pentru pensionari. Iar infectul care va ajunge sa fie presedinte va avea urmatorii patru ani timp sa stranga bani pentru o noua campanie, de la subsemnatul si cei asemenea lui care isi platesc impozitele uriase catre stat.

Dragi cititori imaginari, va scriu din aeroport… da da… sunt din nou pe drum. Am ajuns devreme, mai este o ora pana cand pleaca zborul de Bucuresti, dar se simte deja din plin prezenta romanilor prin zona. In spatele meu, o doamna trecuta de prima tinerete urla la o anume Lili, speriata din cale afara ca pe bilet nu apare numarul corect de bagaje (in romaneste desigur). Cand veneam spre sala de asteptare am asistat la o discutie la fel de interesanta intre un tinar june (ghiciti din ce tara?) care a fost prins de security fumand in toaleta.

In fata mea sta un domn care a rasturnat suportul pentru bagaje incercand sa dovedeasca dimensiunile suple ale bagajului sau pe care voia sa-l ia la cabina (sunt convins ca ma puteam ascunde in acel geamantan). La stanga si la dreapta stau doua pirande, pline de cumparaturi de la duty free, care atrag o gramada de priviri intersate, chiar si din partea araboaicelor ascunse sub voal. Acum isi apostrofeaza un puradel, in limba romana spre disperarea mea.

Incep sa-mi dau seama ca toti acesti indivizi vor fi in avionul “meu” si sincer sa va spun incep sa-mi fac griji: daca vor sa deschida geamul sa fumeze, daca vor traga semnalul de alarma… sunt totusi oamenii lui Caragiale. Numai circula cu trenul si caleasca, dar au ramasi aceeasi nemuritori mitici.

Ma confrunt cu o dilema: mi-e rusine ca vin din Romania. Ma intreb daca lumea m-a auzit vorbind la telefon si acum stie de unde sunt. Ce situatie tampita. Oare ce sa fac?

In mare am ajuns la concluzia ca am trei posibilitati: stai si plangi, stai si schimba, numai sta. Daca as fi unul din acei mari bloggeri cu milioane de cititori acum as propune un poll. Sa va las pe voi dragi cititori imaginari sa decideti. Din pacate…. nu e asa usor. Tot ce imi ramane este sa va tin lacurent. As soon as I know you will know.

De vreo 2 saptamani sunt in Deutschland, in misiune pentru marele Satan… Am mai fost pe aici, dar e prima data cand am venit sa lucrez pe bune. Voiam doar sa impartasesc cateva idei:

1. Nemtii nu lucreaza la fel de mult ca noi.

2. Au si ei idiotii lor… care parca ii pun pe ai nostri in umbra.

3. Mai vezi cate o Dacie pe strada, motiv de mare bucurie si mandrie nationala.

4. Mancarea e mai ieftina ca la noi.

5. Mama ce imi place sistemul lor de transport in comun.

Dar ce mi se pare cel mai ciudat este linistea. Ok, stau intr-un sat la periferie, dar totusi… In tren lumea vorbeste doar in soapta, masinile nu au claxoane, nu tu zgomote de santier, parca toti dorm in continuu. Adevarul este, nu trebuie sa gandesti prea mult pentru a trai pe aici… follow the signs, read the manuals, go with the procedure… and you are on the safe side.

In cealalta extrema este Bucurestiul, o piesa de teatru in continua derulare. Oamenii traiesc prin “metroaie”, autobuze si pe strada. Isi impartasesc ideile cu toti trecatori, care voluntar sau nu sunt expusi acestui sceanariu. 

And to be honest… I love Bucharest! Daca te plictisesti… Iesi putin pe strada. O sa ai parte de un show.

Poti sa mergi in Parcul Icoanei,  inevitabil o sa gasesti un student restantier filozofand, poti sa mergi la Mac in Romana si sa te distrezi pe seama “gusturilor vestimentare” ale pitipoancelor, sau daca iti plac lucrurile morbide poti merge in Gara de Nord sa vezi cum se ciomagesc pensionarii la coada la bilete.

Vedeti voi… in Deutschland numai e loc de toate acestea.

Putem acum sa incepem o dezbatere, cum este oare mai bine… but to be honest, nu cred ca are vreun sens. Totul se rezuma la o intrebare foarte simpla: unde ai prefera sa fie locul tau?

Geeez… si ce mi-ar place sa raman aici.

Exista o oarecare regula determinista in viata… ai un punct de plecare… o directie timpurie… ceva “adaptari” pe parcurs… Matematic vorbind, daca vezi de unde e plecarea,  iei directia la cateva clipe dupa start, postulezi faptul ca nu o sa apara schimbari majore… aplici o integrare pe timp…. poti sa determini pozitia in orice moment viitor.

Aceasta ar fi teoria clasica… odata cu timpurile moderne… vom incepe sa vorbim de o teorie quantica a deplasarii in viata. Postulatul lipsei influentelor dispare, mai mult… apar singularitati cataclismice care te teleporteaza intr-o parte sau alta. Vedem spirale, in jurul punctului de plecare, vedem stationari, libere sau constranse, vedem evolutii in zig-zag, prezente punctiforme, linii drepte, curbe… lungi si scurte.

Obiectiv vorbind (pe langa faptul ca sunt tare obosit cand scriu aceste randuri), tot acest model este unul abstract. Ca orice stiinta, el masoara, cuantifica, imparte in categorii, prezice… dar nu explica esenta. La orice raspuns, poti sa intrebi din nou cu “de ce?”, iar explicatia noua va fi doar prilejul unui alt “de ce?”. Ce vreau sa spun… temeiul tuturor lucrurilor, imi pare momentan a fi dincolo de perceptia noastra.

De ce sa cautam atunci ceva ce simturile noastre nu pot intelege. Cum poti sa descrii o culoare pe care ochiul tau nu o poate percepe? Ti-o imaginezi… in mintea ta… ce era invizibil, de neperceput… devine vizibil. Cu alte cuvinte, crezi!

Cand cobor dimineata la Universitate, in drum spre servici, este o tanti batrana care cerseste la iesirea din metrou. Am remarcat-o destul de repede, caci sta putin mai departe de scari, parca ii este frica sa se amestece cu ceilalti cersetori care stau pe acolo.

Mi-am dat acum cateva zile seama ca nu i-am dat niciodata nimic, si cu toate ca de obicei nu dau bani, mi s-a parut ciudat. Nu stiu de ce… dar mi se parea o greseala sa nu-i dai nimic. Poate care eram miscat de prezenta ei continua la scara de metrou, sau de fata ei trista de om obosti de viata, sau poate… cine stie… poate chiar are nevoie de ajutor si chiar si eu reusesc sa simt asta.

Intr-o dimineata am vazut un domn carunt, genul acela despre care poti sa juri ca e profesor cum ii dadea niste mancare. Avea un pachetel, ceva alimente… nu stiu ce era… dar individul mi-a fost instant simpatic. Ii explica ce are acolo si ce sa faca cu ele. Nu vorbea cu ea asa cum vorbesti de obicei cu un cersetor… era foarte interesant felul lui de a vorbi… parca se adresa oricarui alt om in-varsta, nu cuiva care sta cu mana intinsa. Cred, si domnul carunt a remarcat ce am simtit si eu… e greu de explicat… e ceva… un feeling care parca e luat dintr-o poveste de Tolstoi.

Si mai e ceva… intr-o buna zi, o sa-mi dau seama ca nu am mai vazut-o de mult… si ca probabil nici nu o sa o mai vad vreodata. Stiti ceva dragi cititori imaginari? O sa-mi lipseasca acea bunicuta de la iesirea din metrou.